Puteți să îi vedeți pe cei care cred asta la orice cafenea… Ei vor cere invariabil zahăr brun, zahăr brut sau miere, convinși că dețin cheia consumului de dulce lipsit de riscuri.
Ce sunt însă aceste sortimente de zahăr, care e treaba cu mierea și mai ales cât sunt ele de “sănătoase”?
ZAHĂRUL BRUN este în realitate tot zahar alb, rafinat însă cu o cantitate mica de melasă adaugată. El are o textura mai nisipoasa, umeda si o ușoară aromă de caramel, ceea ce face ca această adevărată otravă pentru organism să vină într-un ambalaj mai… delicat! Zahărul brun închis (o variantă a celui brun simplu) are doar mai multă melasa adaugată, ceea ce îi dă o aromă mai intensă. În rest, nicio diferență față de zahărul tos obișnuit. (TOS, nu sănă-TOS!)
ZAHĂRUL BRUT, asa cum o arata si numele, nu este complet procesat. Prin procesarea completa zaharul rafinat isi pierde total continutul de minerale. Zaharul brut, obtinut printr-o prima cristalizare a sucului din trestia de zahar, are în componență melasă (care îi confera culoarea închisă și aroma specifică). Asta face ca zahărul brut să conțină o vagă doză de minerale din planta de origine (urme de fier, calciu, potasiu si magneziu). Nesemnificative pentru sănătate, dar suficiente pentru marketing! Și acest tip de zahăr are însă exact aceleași efecte dăunătoare asupra organismului ca și zahărul alb.
Sunteți însă prostiți pe față de industria alimentară că mineralele acelea merită riscul. E ca și cum o doză de cianură ar fi promovată anti-răceală, dacă ar conține 2% vitamina C…
Și pentru a induce și mai multă confuzie, au apărut o mulțime de “tipuri” de zahăr brut – Demerara, Turbinado, Muscovado (sau zahăr Barbados) și altele – toate în realitate doar zahăr brut cu aporturi diferite de melasă și texturi un pic schimbate, care mai de care mai… “sănătoase”.
MIEREA, cu toate că are proprietăți antibiotice, antiinflamatoare și antibacteriene incontestabile, are o compoziție aproape identică cu cea a zahărului. Din acest motiv ea ar trebui utilizată – exact ca orice antibiotic, antiinflamator sau antibacterian – doar în caz de boală infecțioasă, inflamații sau afecțiune declanșată de bacterii.
Consumată regulat – în cafea, ceai sau ca atare – organismul absoarbe chiar mai repede mierea decât zahărul. Organismul nostru este însă calibrat pentru alimente care se absorb treptat (cu indice glicemic mic), absorbția rapidă punând presiune imensă pe pancreas, obligat să producă insulină în exces de fiecare dată când consumăm carbohidrați ultrarafinați. Iată de ce – cu excepția unui tratament de 2-3 zile – consumul de miere de albine este mai dăunător organismului chiar și decât consumul de zahăr.
(citește și articolul dedicat mierii de albine de pe site-ul Noua Paradigmă Alimentară – aici: https://iuliuciupevaida7.wixsite.com/nouaparadigma/post/adev%C4%83rul-despre-miere)
ÎN CONCLUZIE
Pentru consumul zilnic (sau de mai multe ori pe zi) nu există tipuri de zahăr sau miere sănătoase.
Nu confundați beneficiile utilizării punctuale a acestora (zahărul pentru ieșirea rapidă dintr-o criză de hipoglicemie, sau mierea de albine pentru tratamentul unei inflamații în gât) cu sănătatea pe termen lung.
Prin analogie, dacă o tabletă pentru durere de cap rezovă o problemă punctuală, asta nu înseamnă că consumul zilnic al acesteia duce la sănătate.
______________________________
ADAGIO
(doar pentru doritorii de explicații fiziologice, deci ceilalți îl puteți sări fără nicio mustrare de constiință!)
______________________________
DEPENDENȚA DE ZAHĂR este un proces ce se instaurează relativ simplu, și anume:
Zahărul de orice fel, inclusiv mierea, au indice glicemic maxim, inexistent în natură decât în mierea de albine, care însă în mod natural nu este la îndemâna omului . Notați că omul nu are în mod firesc acces la mierea dintr-un stup de albine sălbatice, de aceea el NU a dezvoltat un sistem de răspuns la acest suprastimul. Cele câteva mii de ani de expunere ocazională la miere nu sunt suficiente pentru a provoca un răspuns evolutiv, orice modificare organică într-o ființă având nevoie de minim 100.000 de ani de repetare cu regularitate pentru a produce o mutație de adaptare. (Pentru creaționiști e si mai simplu: omul a fost proiectat să mănânce toate FRUCTELE, apoi după alungarea din rai si iarba - a se citi RĂDĂCINI – și nicidecum miere, cu atât mai puțin zahăr rafinat.)
Așadar: Cantități inițial neînsemnate de glucide rafinate (o lingură-două de zahăr sau miere, nu contează) cresc nefiresc de repede nivelul de glucide din sânge, ceea ce determină o reacție violentă a organismului de eliminare a acestuia din sistemul cardiovascular. De ce? Pentru că asemenea nivele dăunează venelor și arterelor și pur și simplu trebuie coborât rapid. Procesul este dus la îndeplinire de pancreas, care în acest scop secretă o cantitate uriașă de insulină (indus în eroare de intrarea atât de rapidă a zahărului în sânge). Prin urmare, celulele β-pancreatice secretă insulină mai multă decât e nevoie, crezând că stomacul e ultraplin și că mai urmează glucoză în sânge! Când acolo, ce să vezi? Nu mai vine nimic!... Insulina e însă deja secretată. Asta determină o prezență prea mare de insulină - de data aceasta în sânge - determinănd golirea completă a acestuia de glucide (pentru că nu mai vine nimic dinspre sistemul digestiv) și provocând… exact! HIPOGLICEMIE. Asta semnalizează întregului organism că e foame, nene! (“Trebuie să mănânc ceva dulce că mi-a scăzut glicemia”… sună cunoscut?). Pentru a scăpa de senzație, creierul apelează LA ACELAȘI ALIMENT NEFIRESC care a ridicat glicemia inițial, pentru că a reținut că îi satisface nevoia repede, deci optează tot la produsul plin de zahăr, sau miere! Și ciclul se repetă la nesfârșit, dând exact DEPENDENȚA. E implicat și centrul plăcerii acolo, dar nu intru în detalii (vezi imagine)
Celulele β-pancreatice din insulele Langerhans sunt astfel forțate la nesfârșit. Sau mai bine zis, către propriul lor sfârșit. Ele termină în final prin a nu mai putea produce insulină nici măcar pentru alimentele obișnuite, cele care se digeră în timp mai rezomabil. Producția de insulină scade pentru că celulele β-pancreatice se epuizează și în unele cazuri mor de-a dreptul. Asta înseamnă diabet. Ca manifestare seamănă cu cel de tip I, însă aici pancreasul nu e distrus de o boală autoimună, ci forțarea acestuia de către un comportament adictiv, după cum am descris mai sus. Îndulcitoarele pe bază de ștevia, cu toate că dau senzația de dulce la nivelul papilelor gustative, NU produc reacția pancreasului de a inunda sângele cu insulină, pentru că NU E ZAHĂR, deci nu e descompus ca glucid în sânge. Stevia are fix 0 (zero) calorii. ORICE ALT TIP DE ZAHĂR sau MIERE însă va produce, prin utilizare zilnică în mod repetat (vorbesc de săptămâni, nu de ani de zile) această reacție catastrofică în lanț. Pericolul este atât de mare încât americanii numesc acum zahărul “alcoolul copiilor”...